Zilele astea fredonam "Da' vreeei, eeeeeei, da' vrei!" cu Alina prin clasa si ziceam ca ne este dor de Vama. Sambata dimineata mi-am adus aminte de concert.
Am ajuns cu Pep in Fire pe la opt, iar in scurt timp s-a umplut subsolul, am dat si de multi cunoscuti/prieteni, s-a aglomerat barul, a crescut nivelul de energie... In deschidere au cantat Backstage Hero, apoi a fost randul Emililor cu care ne-am obisnuit deja, nu cred ca mai este nevoie de nicio introducere sau prezentare. Au implinit zece ani, s-a lasat cu vanatai in genunchi de la repetatele cazaturi si izbituri de scena, wall of death, pogo, atmosfera specifica si multa voie buna.
Dupa alegerea unui taxi la 2 noapte pe criteri de genul "soferul nu arata ca un violator, hai sa-l luam pe asta", am ajuns acasa. Cum Pep n-avea somn, ne-am uitat (din nou) la Trainspotting.
Ieri aveam o zi buna. Scapasem de o saptamana nasoala, ma gandeam ca urmeaza weekendul... M-a sunat Pep, mi-a zis ca ajunge in vreo jumatate de ora, apoi plecam spre Universitate sa ne intalnim cu restul. Mi-am pus castile in urechi, am plecat frumusel spre statie. Niste creaturi misterioase imi cer sa sune pe cineva, le zic ca n-am minute si dau sa plec mai departe. Eh, frumoasele individe cu ten masliniu m-au inconjurat, mi-au dat un pumn in cap, am ripostat, apoi s-au strans mai multi, mi-au luat telefonul si au fugit ca niste animale proaste. Acum sa vina cineva si s-o bage pe aia cu toleranta. Abia astept! Aaa, si... cu caldura si dragoste incomensurabila:
I've had a perfectly wonderful evening, but this wasn't it. (Groucho Marx) Whatever it is, I'm against it. (Groucho Marx)
Vreau sa se intample ceva diferit, cat mai repede. Deschid ochii si stiu deja tot ce urmeaza. Ma ridic, fac aceleasi lucruri banale si ies din casa. Bag castile-n urechi, ma duc spre tramvai. Il pierd mereu, astept altul. Vine un 27 sau un 19, ma imping niste doamne nervoase si grabite, cobor la Dristor si ma duc spre statia lui 135. O astept pe Anca si eventual pe Costin, Irina sau Mihai. In 135, alt puhoi de crestini grabiti si irascibili. Ajungem la Traian, apoi la liceu. Pauze, caterinca, nu stiu ce... eventual o tura prin Antic, Pirati sau orice chestie intunecoasa si cu muzica buna de prin centru. Noaptea teme, un film sau ceva de citit, ganduri de rahat si, eventual, niste somn. Asa imi trec zilele, in mod jalnic. Ma gandesc ca intr-o zi am sa ma impiedic de o frunza si am sa cad in cap. Sau poate ma va calca vreo masina, in intersectia de la Ramnic. Sau poate nu mi se va intampla nimic si voi continua sa traiesc asa... mda.
I am free of all prejudices. I hate every one equally. (da, tot Groucho Marx)
Inainte de toate: nu vreau sa ma plang! Probabil tot asta voi face, dar incerc sa ma abtin. Ghici ce, nu pot! Atunci cand ceva merge rau, ai impresia ca TOTUL e aiurea. Daca ii povestesc chestiile astea cuiva, se uita la mine si tace. Nu stie ce sa-mi spuna. Nu ma ajuta cu nimic. Atunci, prefer sa scriu, chiar daca nimanui nu-i pasa de ce aberez eu aici. Ma ajuta, asa cred... Cand incepe metamorfoza, n-o iei in serios. Zici ca-ti trece, ca este doar o perioada proasta. E trecerea aia de la soc la tristete, apoi la deprimare, disperare, nervozitate, sictir si, in final, nepasare si racire totala. Ajungi sa nu te mai atinga nimic din ce se intampla in jur, parca te desprinzi de toata lumea si nu mai ai legatura cu absolut nimic. Iti dai seama ca habar n-ai ce vrei, de fapt. Revolta. Bine, dar pentru ce? N-ai idee si asta te seaca. Ai nevoie de o schimbare, tanjesti dupa ceva diferit. Sa se auda un zbang si sa se intample CEVA, la dracu' ! Nu ma ingrijoreaza faptul ca nu ma mai inteleg eu cu mine, asta s-a mai intamplat. Ceea ce ma streseaza este ca simt o oarecare repulsie fata de orice fiinta vie din jurul meu. Ma uit la fiecare persoana de langa mine si imi vine s-o lovesc, s-o ranesc, sa... ii fac ceva rau. Mi se pare ca toti au numai defecte. Da, ii gasesc pe toti defecti si mi-e scarba. Sunt pachet de nervi. Nu eram asa! Nu mai sunt buna. Simt cum mi se ia bunatatea inceeeet, treptat... Ma agat de ea si incerc s-o trag inapoi, dar in final cedez si ii dau drumul. S-o ia cine vrea! Eu nu sunt capabila s-o pastrez.
Vorbeam cu Laura despre idei preconcepute, standardele societatii si alte chestii. Nu suport conceptiile astea cretine. Nu inghit oamenii care se tin prosteste dupa turma. Dimineata, as face ca Amon Goeth in Schindler's List. As iesi frumusel pe balcon, la bustul gol, fumandu-mi tigara (chiar daca nu fumez, da bine in descriere), mi-as lua pusca si as incepe sa trag in ei. Mi se pare atat de gresit! De ce sa fim toti la fel de prosti? De ce sa nu gandim? De ce sa ne luam dupa majoritate? De ce sa facem tot ce ni se spune? De ce sa nu ripostam daca nu ne convine ceva? De ce sa nu fim NOI cei puternici? De ce sa-i lasam pe altii sa ne faca viata asa cum vor ei? Si ziceam ca: Laura: si daca ne-ar auzi cineva acum Laura: ar zice ca suntem adolescente Laura: si ca nu stim greutatile vietii Da, suntem copii. E ceva gresit in a gandi, copil fiind? Poate nu stiu eu ''greutatile vietii'', dar in mod sigur stiu cine vreau sa fiu si cum vreau sa traiesc, ca sa-mi fie bine. Nu vreau sa ma pierd in multime, sa trec neobservata, ca un pion pe-o tabla de sah. Vreau sa fiu regina, nu pion. Momentan, unii ar spune ca sunt un nebun. Mai bine nebun, decat pion. Eu nu vreau sa ma pierd printre ei. Vreau sa traiesc asa cum simt eu, nu voi lasa pe nimeni altcineva sa simta in locul meu.
Am cea mai nasoala stare posibila, nu pot sa ies deloc din ea, orice as face. Luna asta a fost dubioasa, am trecut brusc prin stari extrem de diferite si m-am... dereglat. Da, incep sa cred ca nu mai am scapare. E ca si cum ai intra intr-o mlastina d-aia scarboasa si jegoasa, stiti voi la ce ma refer. Incerci sa iesi, te zbati, te bagi mai rau... te chinui aiurea, fara rezultat. Simti nevoia sa te exteriorizezi, incepi sa le povestesti problemele tale de rahat altora. Vorbesti pana ti se usuca gatul, plangi, urli, incerci sa explici cat mai bine, pui suflet in tot ce spui. Ma, si celalalt te asculta, dar ce intelege? Ok, poate intelege, dar nu-i pasa. Sau poate nici macar nu incearca sa priceapa de ce te agiti ca un idiot! Toti iti dau aceleasi solutii cretine, o baga p-aia cu "totul o sa fie bine" si jeguri de genul asta. Sunt incapabili sa te ajute, nici macar tu nu te poti ajuta... Singura scapare ramane muzica. Nu mai suport linistea, ma apasa ca un... nu stiu, nu-mi arde de comparatii poetice acum. Ma streseaza, asta era ideea. Daca nu zice nimeni nimic, creierul o ia la goana si incepe sa dea pe afara, ca intr-o camera plina cu dulapuri, in care sunt mii de foi cu amintiri si chestii asemanatoare. Imagini si momente care, pe cat te fac de fericit, pe atat te fac sa suferi ca un caine. Si parca atunci cand se lasa linistea si stai singur in camera ta, vine cineva si imprastie foile alea prin toata casa. Ma scoate din minti chestia asta. Am deviat de la subiect, vorbeam de muzica. Asa de bine este sa stai cu castile in urechi in 311, sa ti se prelinga sunetele alea pana in sange, sa te concentrezi asupra lor si sa uiti de tot... Apoi, eventual, vine vreo cunostinta sa te salute, doar pentru ca "asa da bine", nu ca i-ar face placere sa te vada. In fond, poate si ala este la fel de lipsit de chef ca si tine. Se aseaza langa tine, iti scoti o casca. Vorbeste si tot vorbeste, dar tot nu-l auzi, deci esti nevoit sa iti scoti si cealalta casca. S-a dus dracu' tot momentul tau! Acum iar ti se inunda creierii cu amintiri! Cica timpul le rezolva pe toate... Ramane de vazut.
