Ceva din ce-am gasit intr-un Word, scris de curand. N-am mai postat de mult timp pe-aici. Oh well...
Exista zilele alea pe care nu le poti uita, oricat de mult ai incerca. Un inceput de poveste clasic si patetic, bineinteles. Nu-mi place asa. Lasati-ma sa reformulez. Sighisoara este un oras sinistru. Ba nu, este doar un pic ciudat. Ba nu, este ciudat doar pentru ca l-am prins eu intr-o zi ciudata. Ei bine, oricum nu are prea mare importanta cuvantul descriptiv.
Am ajuns in Sighisoara in timpul unei excursii cu liceul. Da, acele excursii tipice: iesirea din Bucuresti, Brasov, profi care nu isi dau seama (sau nu vor) ca sunt inconjurati de sticle de vodka si cutii de bere in tot autocarul, Sibiu, multa galagie, muzica proasta, Sighisoara, serpentine, copii care vomita in pungi si alimente nu tocmai comestibile.
Am intrat in Sighisoara plini de energie, cu acel aer proaspat de turisti exploratori care fotografiaza orice peisaj din zece unghiuri diferite, stergand 80% din poze odata ajunsi acasa, in Bucale. Turisti pe naiba, zic, caci vazusem orasul asta de nu stiu cate ori inainte. Dar asa ne percepe lumea, stii? Ca pe niste “elevi in excursie”, cu cate un rucsac in spate si poate un aparat de fotografiat smecher, DSLR cu curelusa de-aia kinky.
Asa ca noi, grupuletul de cinci tipe excursioniste, am ramas in centrul orasului. Aveam la dispozitie cateva ore, apoi trebuia sa ne intoarcem la autocar. Majoritatea bezmeticilor au dat buzna in pizzerii, restaurante, biserici, magazine cu suveniruri si fastfood-uri.
Diana si-a aprins o tigara si ne-a facut semn spre o cafenea pustie din centru. Nu intrasem niciodata acolo, inca nu stiu de ce. Ne-am invartit prin imprejurimi, am coborat intr-un subsol care nu ducea decat catre un perete inscriptionat cu “Catacombe”, apoi am intrat in cafenea. O tanti imbracata intr-o rochie verde si medievala ne zambea atat de frumos din pragul usii, incat simteam nevoia sa fug si sa ma ascund sub autocar.
Mirosea a pandispan, frisca, fructe, tarte, ciocolata si inca ceva. Dar ceva-ul ala nu era de bine. Ma simteam ca intr-o casuta sinistra din filmele de groaza, unde o doamna in varsta iti scoate creierul pe gat cu un cleste, in timp ce croseteaza un pulover pufos si lila pentru pisica ei.
Aparent, eram singura care abera in halu’ asta. Tipele mele se simteau chiar ok, conversau cu doamna si se indreptau spre o masa din fier forjat. Ne-am asezat si rasfoiam fiecare cate un meniu. Aveau de toate pe-acolo: biscuiti cu alune si cacao, cafea, prajituri de casa, cu creme si toata gama de curcubee.
Va rog, nu va imaginati arome vanilate si raze de soare! Ceva nu mirosea bine. Atat la propriu, cat si la figurat. Chiar daca eram singura defecta, parca ma asteptam sa inghit o bucatica de tort cu cirese, ca apoi sa simt gustul de acid si sa mi se opreasca inima. Ok, e doar in capul meu...
Am inceput sa ma plimb prin camera, uitandu-ma la diversele decoratiuni. Doamna verde si medievala se tot plimba pe langa noi, parca plutind. Era ceva la rochia aia, la dantela, la coafura, la mirosul ei prea dulce.
Ne-a adus comanda: cateva ceaiuri si prajituri. Eu imi luasem o placinta cu fructe de padure, frisca si o cafea. Trebuia sa recunosc, erau foarte bune. Si nici gust de acid n-aveau.
***
Nu stiu cum am ajuns in spatele cetatii. Tin minte ca paranoia mea in ceea ce o privea pe Miss Acid s-a extins, pana a ajuns si la ceilalti. Am plecat imediat. Bineinteles, dupa ce am platit dulciurile dubioase.
Stateam pe o scara, undeva intre peretele cetatii si o rapa plina cu pomi de toate felurile. Erau vreo 4-5 trepte, de fapt. Se vedea tot orasul, pana in suburbii. Parea foarte linistit, dar avea aerul asta misterios, care ma urmarea inca din cafenea. De-asta am spus, la inceput, ca Sighisoara este un oras sinistru. Am ramas la vorbe pe scara aia, pana am decis sa facem turul complet al orasului. Ce atata panica, hai, gata, chill si totu-i misto!
Imi amintesc cum ma fascina fiecare obiect din fiecare magazin de suveniruri. Ce-i mai ciudat... Toate magazinele vindeau acelasi chestii: niste oite si dragonasi cu aripi, atarnate de tavan, care parca zboara, plus alte maruntisuri total neinteresante.
Singurul lucru care mi-a atras atentia, pe langa creaturile aeriene, a fost o vaza. Mda, o simpla vaza, in forma de ying-yang. Sau, in fine, care imi sugera ideea asta. Cineva a intrebat-o pe vanzatoare “Nu va suparati, asta e ying-yang?”. Am ras cateva ore bune, dupa ce a venit raspunsul ei ignorant: “Nu, e vaza da flori”. Cata profunzime, cat spirit de observatie... ce mai, o artista. Cata simplitate! As fi putut spune orice altceva pentru a descrie suportul ala de flori. Orice, dar nu vaza.
Vaza... Si totusi, nu era mai mult de-atat.
***
Am plecat spre centru, dupa ce Adriana cumparase un brat de suveniruri tampite. I-a cazut pe jos o bila de lemn si s-a spart. I-a parut rau, abia o cumparase, s-a scandalizat destul de tare. Atat de tare incat o vanzatoare de pe strada i-a facut cadou un colier colorat. Mi s-a parut dragut din partea ei, dar inca ciudat. Incepuse sa ne interogheze ca pe niste criminale, ca doar aveam accent de Bucuresti si foloseam cuvinte de-astea specifice, cum ar fi “blana”, “caterinca” sau “adevarat”. Ce era in capul nostru? Daca femeia ne tinea de vorba, ca sa nu plecam, sa aiba timp oamenii ei sa vina si sa ne fure lucrurile?! Retard.
Adriana si-a luat colierul si ne-am carat.
...to be continued. Poate.
No comments:
Post a Comment